Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic









După 30 de ani sub conducerea lui
Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar
general al Partidului Comunist a condamnat crimele regimului
anterior. Milioane de deţinuţi politic au fost eliberaţi din
închisorile din Siberia, iar operele scriitorilor-disidenţi au
fost publicate.
Era o
perioadă de deschidere către lume care a
inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în
Statele Unite, în septembrie 1959.

Potrivit raportului Hruşciov, cauza răului în timpul dictaturii lui Stalin a
fost cultul personalităţii, nu comunismul în sine.

Fostul lider al URSS şi-a arogat toate
meritele progreselor din societate şi a transformat victoria în
cel de-al
Doilea Război Mondial în ceva personal, acuza succesorul său.

Iosif Visarionovici Stalin a acumulat putere
absolută după ce propaganda comunistă l-a prezentat mai
puternic decât era în realitate. Dar acest mecanism – care
induce psihologic supunerea – nu a fost inventat de Stalin.
Încă de la momentul zero al comunismului în Rusia,
bolşevicii  
s-au prezentat,
minţind, mai puternici şi mai numeroşi decât erau.


Propaganda iniţială – finanţată de inamicul
german – a fost folosită de Vladimir Ilici Lenin şi primul cerc
al bolşevicilor ilegalişti chiar pentru luarea puterii în 1917.
Sloganul
Toată puterea în mâna sovietelor! însemna pentru majoritatea
ruşilor ieşiţi în stradă la Sankt-Petersburg un regim
reprezentativ. Dar această directivă – indusă maselor afectate
de război – a fost arma prin care Lenin distrus guvernul
provizoriu Kereski, cel care a organizat alegeri pentru
Adunarea Constituantă astfel încât Rusia să meargă

pe un traseu
democratic firesc.
Atunci când îl
promovau în toate direcţiile, bolşevicii ştiau că „Toată
puterea în mâna sovietelor!” înseamnă de fapt „Toată puterea în
mâna noastră”.

Revoluția bolșevică, creație a
propagandei. 6.000 de figuranți

Revoluţia bolşevică însăşi a fost construcţia exclusivă a propagandei comuniste.
Istoricii, inclusiv cei ruşi, sunt astăzi unanimi

în opinia
singura revoluţie care a avut loc în Rusia în 1917 a fost cea
din februarie soldată cu abdicarea ţarului şi instalarea
guvernului Kerenski. În noaptea de 24 spre 25 octombrie 1917
stil vechi / 7 noiembrie stil nou,
celebra dată a Revoluţiei
bolşevice
, în capitala fostului
imperiu a avut loc
nu o revoluţie, ci
un puci, o lovitură de stat.
Un grup
minoritar hotărât a acaparat puterea în mijlocul apatiei sau
disperării majorităţii. Prin extraordinara abilitate a lui
Lenin de a minţi şi de a prezenta trunchiat realitatea, forţele
democratice au fost manipulate să denumească grupurile
paramilitare bolşevice Comitet Militar Revoluţionar. Şefii din
gări, poştă, instituţii nu ştiau că lasă cale liberă
bolşevicilor. Credeau că predau cheile Comitetului Militar
Revoluţionar. Tuturor şi Rusiei îns
eşi le-a fost fatal că
respectivii nu au verificat cine este de fapt Comitetul Militar
Revoluţionar.

Uriaşa minciună numită Revoluţia din
noiembrie
a fost acoperită rapid de propagandă. La
a treia aniversare
de la luarea puterii, deci în timp de Lenin era preşedintele
Comisarilor Poporului, la Sankt Petersburg a avut loc un
montaj teatral şi cinematografic de proporţii
epopeice.
6.000 de figuranţi au luat parte la
aşa-zisa
Luare a Palatului de Iarnă, adică la ilustrarea
propagandistică a revoluţiei. Punctul culminant al montajului a
fost asaltul Gărzilor Roşii asupra Palatului de Iarnă, devenit
sediu al guvernului provizoriu.

Acest asalt nu a existat în
realitate, dar fotografiile făcute figuranţilor la filmări au
fost prezentate drept imagini ale unor revoluţionari adevăraţi.
Pe baza acestui montaj din 1921, celebrul regizor sovietic
Serghei Eisenstein va realiza, la celebrarea a 10 ani de
comunism , filmul
Octombrie sau 10 de zile care au zguduit lumea”.

În paralel, controlul resurselor a făcut ca
populaţia să accepte administraţia controlată de bolşevicii
iniţial minoritari.
Din nefericire
pentru Rusia şi istoria Europei în sec. XX, armatele albe au
fost împinse chiar de la început spre regiunile de margine ale
fostului imperiu ţarist, iar zonele agricole cele mai
prospere
au ajuns să cadă în mâna Armatei Roşii. În timpul războiului civil, afişele de propagandă
spuneau:
Numai Armata Roşie vă aduce pâine!. După înfrângerea Armatelor
Albe, aceste afişe au devenit realitate, chiar dacă pâinea era
neagră şi puţină.

Afișe, teatru, fim. De ce
propaganda comunistă a mizat pe imagine

Ca să se menţină la putere, bolşevicii au
folosit permanent şi represiunea, şi propaganda. Controlul
conştiinţelor a mizat în primul rând pe imagine – afişe,
teatru, film.
Majoritatea
populaţiei era analfabetă, deci ziarele nu ar fi fost un
instrument eficient.

În primii ani de existenţă, regimul comunist
a încurajat tot felul de experimente regizorale. Artişti
idealişti de stânga, oameni cu o bună educaţie, lucrau alături
de Lenin, Troţki şi Dzerjinski la clădirea acestei lumi
noi.
Regizorii sovietici împrumutau
tehnici artistice inovatoare din Occident şi le aplicau
acasă.
Montajele pe stradă,
în fabrici sau pe front şi eliminarea barierelor între public
şi actori s-au dovedit una dintre cele mai eficente metode de
propagandă.
Diferenţa dintre povestea oficială şi
realitate era astfel şi mai ştearsă.

Raportul Hruşciov a incriminat reprimarea
oamenilor partidului din perioada stalinistă şi explica
derapajul prin cultul personalităţii lui Stalin. Dar comuniştii
au folosit permanent şi represiunea, şi propaganda.

În noua lume care trebuia să controleze
conștiințele
, religia nu avea
ce să caute
.

Ateismul militant. Atacul
asupra Bisericii

În anii ’20, propaganda comunistă folosea
frecvent aşa-numitul
teatru
agit
prop. Personajele erau creionate în tuşe groase: binele
absolut contra răului absolut.
Duşmanul de
clasă
era
răul în stare pură. Personaje de acest fel defilau în locuri
publice, iar spectatorii erau invitaţi să-şi exprime
sentimentele.
Această
ciocnire primitivă între bine şi rău a simplificat imaginea
lumii pentru poporul de rând
. Terenul pentru conflictul magistral
din anii ’30 – Stalin contra
duşmanului de
clasă
era
pregătit.

Campania de alfabetizare din anii ’30 a
ajutat masele să citească în 1936, ’37 sau ’38 şi nu numai, cum
cele mai cunoscute nume din ierarhia de partid şi din Armata
Roşie au devenit peste noapte duşmani furibunzi ai Uniunii
Sovietice. Articolele de înfiecare nu erau un exerciţiu
stilistic. Îndeplineau una din funcţiile de bază ale
propagandei: alimentau frica. Vehemenţa era un avertisment
pentru orice potenţial opozant.

Dar ura de clasă a câştigat teren nu numai
din cauza simplificării primitive a conflictelor inerente în
orice societate.

Odată cu luarea puterii, regimul comunist a
impus ateismul în masă. Într-o societate în care etica şi tăria
sufletească erau legate profund de religie – creştin-ortodoxă,
mozaică sau islamică, prigoana declanşată de regimul bolşevic a
golit conştiinţele de orice ierarhie valorică firească. Atacul
a fost declanşat după ce
patriarhul Moscovei, Tihon, a emis la 1 februarie 1918 o pastorală prin care cerea
creştinilor să nu ia parte la acţiunile
monştrilor neamului
omenesc
care în locul iubirii creştineşti, semănau răutatea, ura şi
vrajba dintre fraţi
.

În replică, un decret semnat de Lenin
cu privire la separarea bisericii de
stat
confisca toate averile
bisericii
neconfiscate deja
şi le tăia preoţilor orice sursă de venit. Alte decrete

au desfiinţat şcolile confesionale
şi interziceau preoţilor să colaboreze
pentru activităţi comunitare. Biserica era astfel azvârlită la
marginea societăţii, fără posibilitatea de a-şi promova
credinţa sau de a se implica în viaţa curentă a credincioşilor.
Opoziţia era tratată ca activitate contrarevoluţionară şi
pedepsită des cu un glonţ în cap.

În ciuda tuturor presiunilor, în 1922, Lenin
constata cu furie că Biserica Ortodoxă scăpa controlului
statului. Diversiunea creată pentru eliminarea ultimelor
rezistenţe a fost ideea lui Troţki.
Folosindu-se de foametea din 1921 de care erau ei
înşişi vinovaţi, bolşevicii au acuzat preoţimea că este
indiferentă la suferinţele oamenilor şi au ordonat confiscarea
vaselor de cult şi a ultimelor odoare sfinte din
biserici.
Credincioşii erau
şocaţi. Sacrilegiul a fost sancţionat ca atare de patriarhul
Tihon; a fost plasat în arest la domiciliu. Populaţia şi-a
apărat bisericile chiar şi împotriva soldaţilor înarmaţi cu
mitraliere, dar nu a putut rezista mult timp în faţa asaltului
statului.

Lenin a cerut Biroului Politic să dea
ordin
pe
cale verbală
ca judecarea rapidă răzvrătiţilor să se încheie prin
executarea unui număr cât mai mare dintre ei, pe cât posibil,
şi la Moscova şi în alte centre ale Bisericii
.

În paralel, filmul, teatrul, afişele
vulgarizau şi ironizau credinţa
.

Crăciunul, Paştele au devenit
sărbători interzise.
Comsomolul, organizaţia de tineret a partidului
comunist, a devenit rapid expertă în parade de stradă în care
tinerii batjocoreau ceremoniile religioase şi strigau:

N-avem nevoie de
rabini, nu ne trebuie preoţi/ Loviţi burghezii, sugrumaţi
culacii
.

Supuse intensiv unor astfel de tratamente,
şi victime a cel puţin două perioade de foamete cumplită,
naţiunile din Uniunea Sovietică s-au văzut lipsite în nici 20
de ani de tradiţiile religioase milenare. Dar mecanismele
psihologice naturale, nevoia de ordine a lumii şi de ierarhie,
nevoia de apartenenţă, s-au dovedit mai profunde decât au
crezut Marx şi Lenin laolaltă.

Din moment ce icoanele şi transcendul erau
interzise,
imaginarul
colectiv a făcut loc unor chipuri noi, dar în vechile
tipare.
Cultul lui Lenin a
fost inaugurat de Stalin printr-un jurământ rupt parcă dintr-o
carte de rugăciuni.
Stalin
era,
de altfel, absolvent de seminar teologic.

Închinarea la moaştele sfinţilor şi-a găsit
corespondent în vizitele la Mausoleul de lângă Zidul
Kremlinului unde se afla şi astăzi trupul îmbălsămat al lui
Vladimir Ilici Lenin. Treptat însă, pe măsură ce decizia
politică migra spre vârful ierarhiei sovietice, cultul
părintelui Revoluţiei a fost înlocuit cu cel al liderului în
funcţie.

Cultul personalității,
anestezia conștiințelor. Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun,
soldat, metalurgist

Contrar a ceea ce a afirmat Hruşciov,
cultul personalităţii nu era numai urmarea
megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul
personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului
suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public,
imposibil.

Nu este o coincidenţă că apogeul puterii şi al abuzurilor lui Stalin, adică
perioada marilor epurări, a avut loc după ce cultul
personalităţii era pe deplin instituit. Propaganda era atât de
eficientă încât Stalin a permis reluarea unor obiceiuri
tradiţionale, de exemplu împodobirea bradului de Crăciun.
Redenumit
pom de iarnă,
bradul era însoţit în imaginile de propagandă chiar de Iosif
Visarionovici Stalin în postura de Moş Crăciun.

Oficialul comunist care i-a propus liderului
sovietic
„reabilitarea
bradului, Pavel Postişev, a fost executat
mai târziu, după un proces-mascaradă.

Similar, statuia lui Stalin ţinând
în braţe o fetiţă, statuie aflată din staţia de metrou
moscovită Stalinskaia, a fost făcută după o fotografie care a
circulat mult timp ca afiş de propagandă. Fetiţa – Jelia
Markizov, fiica unui diplomat sovietic – a devenit orfană de
tată chiar la ordinul lui Stalin, liderul comunist care,
potrivit propagandei, iubea atât de mult
copiii.


Lasă un răspuns