Parteneriatul Putin-Lukașenko, începutul sfârșitului. Zapad-2017, „mahmureala de după petrecere”









Zapad-2017, cel mai mare exercițiu militar al Rusiei de
la sfârșitul Războiului Rece, a revelat faptul că parteneriatul
ruso-belarus pare a naviga în prezent prin ape tulburi. Opinia
îi aparține jurnalistului RFE/RL Brian
Whitmore
.

 

Lui Vladimir Putin i se mai spune și „Țarul”. În ultimul
deceniu, președintele belarus Aleksandr Lukașenko a fost numit,
ca exponent de politică externă post-sovietică, „Ultimul
Dictator al Europei”. Cu sau fără porecle, cert este că cei doi
șefi de stat au un exces semnificativ de egocentrism, ceea ce
face ca relațiile diplomatice să fie mereu umbrite de iminența
unor scântei.

Brian Whitmore îl vede pe liderul de la Kremlin în rolul
„împăratului”, iar pe omologul său din Belarus în
rolul „jucătorului”.


Împăratul înțelege relația ca fiind imperială, „dar
jucătorul o vede ca fiind tranzacțională”
, scrie Whitmore.
Continuăm firul logic: împăratul se așteaptă să primească
loialitate necondiționată, „jucătorul ia banii, practică
fidelitatea, dar până la urmă ajunge să facă doar ceea ce-i
place”
. O astfel de alianță nu poate fi decât stranie și,
de multe ori, seamănă cu un „mariaj disfuncțional”,
unul în care cuvintele de supraviețuire sunt:
„co-dependență”, „comoditate reciprocă” și
„inerție”.

Timp de 17 ani, acest fel de alianță Putin-Lukașenko a rezistat
într-un fel sau altul, dar este greu de spus dacă va reuși să
mai continue pentru încă o decadă. Dacă există un lucru pe care
exercițiile Zapad-2017 l-au ilustrat cu maximă claritate, acela
este faptul că așa-zisul „parteneriat strategic”
dintre Vladimir Putin și Aleksandr Lukașenko se află „sub o
presiune crescută”
.

Brian Whitmore aduce în discuție o observație de nuanță făcută
de analistul Andrew Wilson într-un raport recent al Europea Council of
Foreign Relations
. Wilson spune că Vladimir Putin a vrut să
folosească Zapad ca o formă de „diplomație rusească heavy
metal”
, prin care trebuia să își
demonstreze „măreția militară” față de NATO și
față de țările din vecinătatea imediată a Rusiei.

O altă ruptură de armonie între Rusia și Belarus s-a produs în
legătură cu aspectul organizatoric al exercițiului militar,
semnalează Whitmore. În timp ce Kremlinul, cu luneta bine
calibrată propagandistic în presa internațională, a vrut să
manevreze în scopuri de PR politic scenariul unui cal Troian
militar pe care ar fi intenționat să îl folosească pentru a
tatona periculos granița baltică a Alianței Nord-Atlantice,
Lukașenko a militat pentru transparență și pentru evitarea
oricărei tensiuni în relația cu NATO.

„Și, după cum circulă vorba prin târg, Kremlinul nu a fost
mulțumit”
, notează jurnalistul.

Apoi, un alt aspect de bruiaj în cooperarea ruso-belarusă a
vizat atitudinea celor doi șefi de stat, ipostaziată pe mai
multe direcții instituționale, pe durata Zapad-2017. Nici
Putin, nici șeful Ministerului Apărării, Serghei Șoigu, nu au
vizitat poligoanele din Belarus. La fel a procedat și Aleksandr
Lukașenko. În ceea ce privește liderii militari ruși, aceștia
au refuzat să rămână la cina ceremonială de la sfârșitul
exercițiilor.

Iar ca distanțarea polilor politici dintre Moscova și Minsk să
primească o patină izbitoare, la puțin timp după finalizarea
Zapad-ului, președintele Belarusului – nefiind prima oară
într-o asemenea expunere de înclinație pro-europeană –
„și-a manifestat public dorința de a îmbunătăți relațiile
cu Occidentul”
.

Răspunsul cancelariilor UE n-a întârziat: în premieră,
Aleksandr Lukașenko a fost invitat la summitul
Parteneriatului Estic de la Bruxelles, pe 24 noiembrie,
„fără restricții”.

„Petrecerea (Zapad-2017, care ar fi trebuit să demonstreze
utilitatea parteneriatului Rusia-Belarus – n.r.) nu a decurs
conform planului. Și acum vine mahmureala”
, conchide Brian
Whitmore.  

 


Lasă un răspuns